căutăm echilibrul în afară divinităţii…?
Unu… pentru că percepem acest “divin” că o impunere… şi ca superioritate, ca ceva ce nu e compatibil cu zeul din noi… Dacă am reuşi să înţelegem că acest divin, nu stă într-o putere care se limitează la propria persoană la dorinţele limitate… de propria necredinţă, ci să percepem aceasta ca o „energie” ce ne echilibrează pe noi şi ne ghidează pe calea evoluţiei, fiind definiţi energetic după o structură strict evolutiva…
Acest divin, nici măcar…, sau îl poţi vedea în interior, dar asta în secunda în care nu ai devenit gaura neagră ce primeşte şi acceptă să soarbă aceeaşi vibraţie distructivă, tocmai prin (din) nepăsare şi singularitate prin refuzul dăruirii… şi/sau am ajuns la concluzia că trebuie să facem lucruri “pentru noi înşine” „pentru tine”.. Soarele are măreţia lui, nu pentru că îşi dă sieşi lumina… Pământul are minunăţia lui, nu pentru că îşi dă lui minunea naturii, ci pentru că o împarte şi o dăruieşte… această natură devine perfectă tocmai prin puterea ei de a ne ceda şi dărui perfecţiunea.. adică:
“Rabinul din Haifa era un jucător de golf pătimaş. Peste săptămâna fiind înnourat, rabinul nu a putut să joace golf. Sâmbătă dimineaţa se înseninează, dar nici atunci nu putea juca golf, din cauza sabatului. Gândindu-se că nu-l vede nimeni, rabinul s-a furişat totuşi pe terenul de golf. Însă tatăl său îl vede din Cer şi i se adresează unui înger:
– Fiul meu încalcă sabatul.
– Aşteaptă, îl pedepsesc îndată pentru asta! Rabinul ridică crosa şi loveşte mingea, care intră în gaura de la 500 m.
– Asta numeşti pedeapsa? Întreba bătrânul evreu.
– Sigur! Râde îngerul. Ce lovitură!!! Şi nu poate spune nimănui! E sabat!”:):)
Când înveţi că un lucru nu este complet, dacă este doar al tău, vei ajunge curând să înţelegi că acel lucru nici nu mai există din secunda în care sufletul tău l-a “dorit”… Dar cum universul nostru este un liant şi îşi caută un echilibru, aceasta neexistenta nu o poţi confirma instantaneu (ar fi o dislocare de energie imensă iar noi ca şi concept nu am ajuns la posibilitatea de a accepta şocuri… Nu Nu!!!! Noi doar avem impresia că asta facem). Este un proces continuu asemănător cu îmbătrânirea sau mai corect cu mucegaiul, ce începe dintr-un colţ şi creşte, creşte, iar într-o zi după ce stai mai mult la serviciu, te întorci (şi ce să vezi?) este cuprins totul… Aşa şi cu noi… Dai drumul răului în tine îl creşti fără să-ţi dai seama, iar fisură breşă prin care s a vârât în tine nu se dilată… îl laşi să facă ce vrea el din tine.
Valul acesta îl ţinem pe ochi, mai precis pe suflet ca să n-o mai meta”foram” atât:), pe care îl hrănim şi îl întreţinem din belşugul păcatelor noastre şi probabil o să ajungem la un “final” de drum, când vom observa că orice lucru este incomplete fără acea divinitate pe care nu o negăm ci o îndesam în josul nostru… Noi suntem cei ce ne complăcem în propriile noastre blocaje. În secunda în care tu îţi creezi în viaţa un singur scop, trebuie să-i observi din tine corect faţetele… să zicem cea angelica şi cea demonică:)… Pentru fiecare în parte majoritatea scopurilor par a fi nobile… Şi să mă uit la copilul meu… În secunda în care pentru mine copilul se transformă într-un scop şi în singurul scop, sau, să iau un exemplu un puţin mai lejer, cu cât mă voi duce către copil că fiind cel mai important scop în detrimentul altora trebuiesc analizate foarte bine aspectele… Deci pentru mine acest traseu (restrâns la propriul interes familie copil…) reprezintă îndepărtarea de divin, sau începutul observării lipsei lui… (analizează-mi vorbele şi gândurile şi dă-mi libertatea de a fi prost:) nu te năpusti asupra mea cu judecată… De am scris greşit îmi vei amplifica greşeala ori, oricum ar fi, îţi faci rău singur. Judecata e acelaşi lucru. Neacceptarea unui plan. Şi e normal să existe judecată tocmai pentru a putea avea înţelegerea. Iar, judecată este constrângerea proprie. Este limitarea noastră dată de neştiinţă, este opoziţia noastră propriei evoluţii, deci de necredinţă…:)). Ziceam că este semnul depărtării noastre de divin. Eu sunt cel care îmi creez şi îmi restrâng propriul şi îl reduc la singurul univers, Copilul (un univers astfel creat ascunde nişte forţe imense şi nu foarte drăguţe raportate la normalul “nostru”. Vorbim şi despre ele într-o zi de azi)… Aşa pentru un moment suntem, hai să spunem “cocreatori”, un fel de complici participanţi. De aceea orientarea către un singur obiect neagă existenţa restului, motiv pentru care respingem deja existenţa întregului. Acelaşi mecanism că cel al judecăţii. Aşa şi aici blocăm evoluţia.
Care este singura posibilitate a unui măslin neroditor într o livadă?
Deci departe de divin, departe de calea către un plan care clar e mai bun ca al nostru:) şi nu susţine nimic mai puţin în afară evoluţiei… O să scot pentru o perioadă cuvântul DUMNEZEU şi o să folosesc PLAN sau PLANIFICATOR, tocmai pentru a-mi da imaginea unei construcţii unui plan mai departe de azi, adică mai departe de multe vieţi în spate şi mai departe de multe în faţă:)… Să ne gândim logic:). Dacă în acest plan colosal concentrarea se face doar pe un singur participant, ce se întâmplă cu restul? Oare ce se întâmplă cu o firmă în care se uită de plată angajaţilor? Aceasta “uitare” este una foarte conştientă în subconştient şi semiconştienţă în raţional. Tipul ăsta de uitare fiind transformată automat în duşman ea va fi anihilată cu orice mijloace care pot ascunde adevărul. Nu vorbim de o uitare controlată de sus, de genul ne-am uitat cheile de la maşină şi ne întoarcem de 10 ori şi toţi îngerii cheilor:) şi ghizii se strâng grupa mare lângă tine poate poate vezi ce tot se forţează să-ţi arate şi tu nu vezi de dorinţe deşarte şi nu auzi de zgomotul pe care îl fac iluziile în creier să nu zic de zgomotul pe care îl fac lecţiile ce vor să iasă să le învăţăm şi să treacă în dreapta:)… Aici vorbesc despre uitarea semiconştientă şi interesată, adică pentru că eu am o singură dorinţă de exemplu că şef de firma, ca lider, conducător de orice, director de vânzări, manager de spital de crama sau orice altceva, presupunem că interesul tău este confortul personal sau în cazurile un pic mai bune familia, gândurile acestuia se limitează şi se opresc în jurul acelui univers fără a putea depăşi graniţele timpului, şi astfel neîntreţinerea întregului angrenaj duce la degradarea, corodarea, prăbuşirea întregii structuri, iar dacă acest interes unidirecţional şi unidirecţionate pune în pericol evoluţia altui sistem atunci este hotărâtă eliminarea stratului dăunător. De fapt este trimis în planul lui de înţelegere în nivelul lui vibraţionale (cine se aseamănă se adună), este pus într-un plan de reeducare, de unde greutăţile şi noile împrejurări îl forţează să analizeze sau, în multe situaţii să reanalizeze greşelile, la început prin observarea exterioară (nu vezi adevărul în cel din faţă de propriul neadevăr) presărată cu multă judecată:), iar mai târziu începe poziţionarea oglinzii şi autoobservarea. În funcţie de capacitatea şi de cantitatea păcatelor noastre aceasta observare are o putere mai mare de pătrundere şi de aprofundare, deci mai vastă, şi este o componentă a credinţei. Tot ce am spus până, până în ’82 era un proces destul de lung raportat la o viaţă pământeană. Accelerarea ajuns în 2000 să reducă aceste segmente de timp necesar unor înţelegeri la perioade infime, adică ani, iar acum suntem chiar şi la luni sau săptămâni. Când vorbesc mă refer la noi în ansamblu nu la mine la tine la el.
Tu nu vezi că semăn cu un porumbel? Deci de ce ar avea păr pe el? Sau poate aşa a fost creat să fie bun de întrebat, sau că tu să-ţi pui la contribuţie ce a mai mică circumvoluţie pentru tot ce te-nconjoară chiar de cânţi doar la vioară. Ei bine noi toţi avem un plan de urmat! Nu la stat pe divan! Iar când mergem către el creştem niţel câte niţel:)… Glume cu profunzime:) Aşa unde am rămas? Până la un nivel de conştiinţă nu putem să participăm la construcţia planului prin participarea noastră. De la un nivel de conştiinţă mai “mic” energizăm planul iniţial şi suntem puşi în poziţia de energizator şi observator:) iar dacă acesta uita şi îşi limitează universul la momentul actual, respectiv la prezentul propriu o să “uităm” că toţi suntem la cursuri şi toţi suntem cumva profesori.
Un şcolar cu instructor cu tot merge mai încet în trafic decât vrea orgoliul nostru actual şi zeul din noi, iar acel şcolar, ce să vezi, dacă ar fi fost susţinut nu înjurat poate ţi-ar fi adus la un moment dat, în viaţa asta sau alta, posta la timp, sau pâine sau laptele sau poate ţi-ar fi salvat viaţa pentru că, ce să vezi, ar fi putut fi chiar şoferul ambulantei în care te afli că pacient peste 30 de ani poate. Deci uite aşa ne reducem la momentul actual prezentul luciferic:)… Chiar şi aceasta limitare nu este dată de altceva decât de dorinţele proprii, care, în profundul fiecăruia sunt neînţelegeri sau neadevăruri… Dorinţele proprii sunt exprimarea în fizic a neînţelegerilor ajunse în neadevăruri interioare, transpuse în conştient că şi adevăr (şi chiar este un adevăr propriu). Aceste dorinţe sunt o criptare a sinelui, pe care dacă reuşim să o descifrăm, probabil (fără doar şi poate – ce mă umple de speranţă această expresie… eşti sigur că şi poate, şi poate şi e fără dar:) o să povestesc mă târziu de ce mă umple)… Ajungem la acel complet posibil din acest plan din care nu este momentul să vorbesc acum… O să revin la dorinţe şi de fapt la acel fără doar şi poate = mă umple de = nu-mi place = bleah = naşpă.
Să ridic un pic valul nesimţirii, de ce nu-mi place, ce trezeşte în mine, sau să mă întreb foarte simplu muşcând dintr-o roşie având în cealaltă mână o bucată de ceapă şi brânză, ce nu-mi place, ce am eu defect în percepţia mea pentru ca găsirea profundului acelei defecţiuni, îmi va deschide mie noi universuri în primul rând în mine, de linişte şi împăcare.
Deci… de ce eu? De ce mie nu mi place?
Dacă voi pune pixul pe hârtie şi încep să merg pe firul real pentru a ajunge să analizez cauza reală şi adevărată, cred că nu-mi este suficient nici acest caiet studenţesc, de mate fireşte, nici hardul laptopului cu office-ul piratat, nici netul întreg, pe care îl consider gratuit şi nu reuşesc să-i văd importanta deci necesitatea lui de evoluţie, deci refuz să particip la această evoluţie. Vreau doar să stau pe scaun să-mi fie mie bine. Şi aşa se şi întâmplă. Dar cu gândirea asta egoistă, mi s-a oprit netul, wordul meu scârţâie şi n-a salvat, aşa că rămân singur cu caietul meu şi pixul albastru made în china, pentru că deja ceea ce sunt eu a fost redus la un petic de hârtie. Ceea ce a fost gândit mi s-a împlinit, ceea ce am gândit mă reprezintă, am gândit pentru mine, deci sunt doar eu, am gândit izolat, sunt izolat şi de fapt suntem aşa tocmai pentru a învăţa. Nimeni nu ne dă o lecţie, iar DD cu atât mai puţin NU NE DĂ LECŢII, EL ne pune la dispoziţie probabil posibilităţi de a învăţa, dar despre inexistenta liberului arbitru altă dată…
În secunda neînţelegerii unui lucru, acţiune sau vorba, dacă picam în păcatul judecăţii, ieşim din noi şi astfel ne dăm poziţia de centru si blocăm posibilitatea de evoluţie considerându-ne pe noi centru (deci peste creator). Acest centru imaginar perfect ad-hoc creat emite deja păreri cunoscute despre lucruri necunoscute şi neştiute, deci îl trimitem pe cel judecat în preajma inferiorităţii, a prostiei… moment în care posibilitatea noastră de a creşte de a evolua este blocată. Evoluţia noastră este susţinută de înţelegere la nivel de sine, iar noi tocmai prin asta am oprit procesul şi odată oprit cantitatea de energie pentru a fi repornit este mult mai mare. Numai că, procesul nu reporneşte când vrem noi, ci atunci când ne reîntâlnim cu ceea ce odată am blocat şi nu am lăsat să-şi urmeze cursul planului divin independent de doritele noastre.