oraș, trafic, semafoare, zgomot, înjurături, nerăbdare, claxoane exagerate cu mulți nervi apăsate, din dorințe ne’ncetate…parcă toate-s supărate. Dar inclusiv acele claxoane, înjurături, sunt menite să ne dezvolte în interior.
      Dacă urmăreşti evoluţia şoferului „claxonagiu” o să vezi probabil că a avut mai multe trepte respectiv momente de schimbare. Tocmai prin traseul absolut necesar al exteriorului întors în interior.
      acele claxoane, acea „răutate” interioară exprimată exteriorizat prin înjurături şi judecăţi, venite/ă dintr-un egoism momentan alimentat de frici și necesități iluzorii, ne-a făcut încet, încet să simţim prin propriul suflet şi trecând iar prin raţiune (de-asta eşti pe pământ să reînveți şi să îţi creezi acest corp al înţelepciunii în adevăr… dar despre corpurile pierdute de Adam în cădere poate în altă zi de azi) să aduci în sine înţelegerea acţiunilor şi nevoilor exterioare pentru a le vieţui în înţelegerea şi iubirea interioară prin intelegerea necesitatii apropaleui. Aproape ce intr-un final tot tu esti. Claxon ce altădată îți amorțea timpanul ce vibra numai din amintirea nevoilor personale, încet, încet s-au diminuat, și „în timp”, uşor, pe nesimțite el s-a transformat.. şi în fiecare cedează, a crea, izvor de egoism. Acel impuls a adus un sâmbure pentru a fi însămânţă prioritatea în fata aproapelui sau măcar dacă nu prioritatea, măcar aducerea aminte de existența acetuia.
      transformarea interioară creşte şi se susține din toate celelate acţiuni interioare, exterioare, logice sau nu, observate sau nu, conștiente sau inconștiente, voite, nevoite sau ne voite. La fel cum religiile se susţin unele pe altele și derivă din ele însele. Pentru că ochii minţii sunt închiși din pricina învârtoşării inimii şi îl limităm pe Dumnezeu la azi’ul şi ieri’ul nostru necesar, dar şi la mâinele creat din negrul inimii. De asta vedem buddismul mai puternic „ACUM” sau islamismul sau respectiv creştinismul … pentru asta transformăm credinţa de unde ne-am născut în orice altceva, și căutam soluții în orice, prin și în judecarea mișcarii celui din fața noastră, ci nu a propriului suflet din propria voință a credinței, răstignind iar şi iar Fiul Omului ce a adus legea nouă, cea exterioră a foacut-o liber interioară.      „Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi unul pe altul sa va iubiti!” (Ioan 13, 34)
      momentul în care ne hotărâm să găsim motivația bună în țipatul aproapelui nostru, fie că e claxonagiu, țipangiu, urât privitorigiu sau de cele mai multe ori doar un simplu respirangiu…poate fi, singură secundă în care ne hotărâm să trăim în prezent.
      când spun trăim, nu mă refer la viețuire momentană, ci la hotărârea de a învia. Aceasta o spun tocmai prin căutarea interioară a motivelor exterioare. Deci prin observarea în înțelegere a universului exterior pentru însănătoşirea celui interior. Tocmai pentru a ne sătura de a nu fi. Iar nici măcar a nu fi nu poate dura la nesfârşit :). Pentru că acest a fi este esenţa continuităţii către înviere. A fi face parte din perfecțiune. A fi şi a fi viu nu poate cuprinde a fi mort. Pentru acest „simplu” motiv, planul evoluției din perspectiva unei vieţi terestre, sau a unei zile de aici, dacă ne raportăm la veac poate însemna nimic, dar precum zic Prietenii noştri „pentru Dumnezeu contează şi a milioana zecilmală”.
      spunând contează, nu o zic în sens unei clasificări sau cu o importanţă anume. Ci zic chiar prin aceași importanță pe care o are pentru divinitate o stea în univers. Dacă aş considera altfel atunci mintea mea împreună cu imaginea ce mi s-a creat în fața sufletului ar trebui să acorde divinităţii o imperfecţiune. Altfel spus nu am cum să consider perfect un plan ce are un hazard de unu pe 10 la a 8-a sau a 12-a sau la a 144-a la a 144-a. Ar fi o perfecţiune cu această eroarea respectivă.
      Nu poţi avea un infinit limitat şi un perfect eronat, indiferent cât ar fi de îndepartat şi ar părea de ordonat. Motivația acțiunii exterioare (chiar dacă e la câteva mașini depărtare) o găsim într-un univers interior printr-o căutare voită, reală, conștiincioasă doar în propiul sine.
      Orice căutare a omului de pe pământ în afara sinelui este un motiv de ocolire a adevărului
      Și butonul, și claxonul în interior le are omul.