Când nu pui întâietate aproapelui în faţa ta este momentul în care decizi să te gândeşti la propriul nimeni, şi totul se limitează la aşa ceva…Tot ce faci are încadrare şi limitarea circumscrisă a acelui nimeni… când prioritatea ta se lărgeşte, iar tu nu ai întâietate în fata aproapelui oricare ar fi el… orizontul se deschide şi capătă valenţele vederii tale…este momentul în care te decizi/dezici din supărare şi din îndepărtarea lui Dumnezeu, stând închis în cameră fără să primeşti pe nimeni, ba chiar eşti rău şi refuzi să te vizitezi…cum ziceam, este momentul în care păşeşti cu mintea şi ochii minţii, ai inimii către veselie către… “azi ies în parc…” este momentul în care lanţurile şi propriile obezi se rup şi poţi fi liber, iar mobilitatea ta e dată fix de nevoia celui din fata… Dacă tu, până ieri stăteai şi te zbăteai pentru propriul nimeni, azi te zbaţi pentru cel din faţa ta şi deja tu devii cineva pentru că l-ai sărutat pe Dumnezeu pe obrazul cu mâna ta dreaptă… şi i-ai acceptat creaţia şi desăvârşirea…(aceptarea o faci prin prezent prin existenta ta in acest prezent cu totul.)Iar bunătatea lui se va răspândi în toată fiinţa ta. Cum fiinţa ta face parte din familia ta, iar familia ta, face parte din neamul tău, iar urmaşii tăi, fac parte din neamul tău, iar urmaşii tăi cu neamul tău cu familia ta, fac parte după orânduirea nevoilor lor în locurile de pe pământ ce vor fi stat….Şi cum spuneam, bunătatea lui se revarsă ca lumina soarelui peste toate obiectele ce se lasă încălzite ce acceptă să fie pătrunse de raza ce pleacă din soare şi ajunge pe el şi îl pătrunde în toată întregimea lui…
Când aproapele capăta valenţa întâiului, tu că fire raţională ai cauză şi motivaţia “multului” nevoii de mai mult… aici nevoia să fie înţeleasă chiar din raţiunea omenească fiind o căutare şi un exerciţiu de a te dezvolta şi a găsi soluţii pt a face mai mult… Pe când eram concentraţi doar în negrul punctului egoist, acea flacără stinge interesul dezvoltării, chiar şi gândită ca acţiune raţională… şi tot acţionează asupra esenţei „destinului” că o palmă ce astupă tot oxigenul ce întreţine flacăra candelei… Şi dacă ar fi cum am zis, atunci vei fi ajutat să simţi arsură în palmă şi atunci durerea va face să reaprindă flacăra cu mai multă sete de viaţă şi lumina cea pâlpâitoare o vei privi cu alţi ochi poate nu imediat că încă îţi lingi rănile pe care le poţi observa tocmai în lumina acelei flăcări vii…. Dar mai rău e de cel ce flacăra se duce din lipsa undelemnului că acela va fugi să cumpere iar la întoarcere nu va fi cunoscut de mire… Vai de cel ce nu lăsa că duhul sfânt prin adevăr să îi întreţină flacăra că undelemnul să fie îndeajuns pt a fi cunoscut de mire (Sf Serafim de Sarov)… căci viaţa din viaţa vieţuieşte şi moartea din moarte moare…
Iar viaţa e una singură
Iar Dumnezeu nu “este” doi e Unul. Dumnezeu e tot şi e desăvârşirea după cum zice Sf Ioan Damaschin…”iar când spunem că Dumnezeu este întuneric, nu înţelegem că dumnezeu este întuneric, ci înţelegem că nu este lumina, ci ceva mai presus de lumină, şi când zicem că este lumina, înţelegem că nu este întuneric”